REPREZENTAREA PRIN AVOCAT ÎN CADRUL PROCEDURII DE MEDIERE

Am constatat multe contradicții de opinie în randul colegilor mei în legătură cu tipul de mandat pe care trebuie să îl dețină un avocat pentru a-și putea reprezenta clienții în cadrul procedurii medierii. Eu însămi am finalizat cursul de mediator cu o serie de cunoștințe asumate ca atare, la acel moment nefiind în măsură să-mi pun prea multe întrebări. Le-am înghițit ca atare, ca pe pastile, fără a le digera, însă practica m-a pus în situația de a încerca să-mi lămuresc o parte dintre aceste lucruri. Unul dintre ele se referă exact la această reprezentare sau, mai bine zis, la forma, cuprinsul și întinderea mandatului de reprezentare.

Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare, amintește în două rânduri despre posibilitatea părților de a fi reprezentate în cadrul procedurii de mediere, referindu-se la situația semnării contractului de mediere, respectiv la reprezentarea în cursul medierii propriu-zise. Mai jos sunt extrase din lege prevederile amintite:

Art. 47 alin. (2) - Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane, în condiţiile legii, pentru a încheia contractul de mediere.

Art. 52 alin. (2) - În cursul medierii părţile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispoziţie, în condiţiile legii.

Contradicția pe care am constatat-o se referă la termenul de „procură specială”, așa că am considerat că ar fi un subiect de interes. Evident, este doar o opinie, pe care am încercat să o argumentez în baza prevederilor legale care sunt aplicabile cu referire la reprezentare.

Noul Cod Civil se referă la reprezentare stabilind prin art. 1295 că “puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecatorească, după caz.” De asemenea, art. 1301 prevede că “împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.”

Cu privire la persoanele care nu au calitatea de avocat, lucrurile sunt clare. Art 84 din Noul Cod de Procedură Civilă prevede la alin. 1 că “împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește cu înscris autentic.”

În sens larg, înscrisul autentic este orice înscris al cărui conţinut este indiscutabil. În sens juridic, înscrisul autentic este acela făcut de funcţionarul public, notarul public sau alt agent instrumentator competent în formele și limitele atribuţiilor prevăzute de lege.

Deci pentru a proba calitatea de reprezentant al părții, aceste persoane (rude, prieteni etc.) trebuie să dețină o procură notarială, iar dacă este vorba despre acte de dispoziție, procura notarială trebuie să fie specială. Voi încerca să explic mai jos care este diferența dintre o procură generală și una specială, așa cum o înțeleg eu.

Art. 2012 din Noul Cod Civil, referindu-se la “Puterea de reprezentare”, prevede că:
(1) Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit.

(2) Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.

Până aici am aflat că termenul de termenul de procură definește doar înscrisul care constată un mandat de reprezentare. Deci, procura nu este neapărat un act notarial, ci doar un înscris care constată acest mandat, înscris care trebuie să fie autentic în cazul în care împuternicirea de reprezentare este dată unei persoane care nu are calitatea de avocat.

Procura specială vizează un mandat special, cea generală, unul general, după cum rezultă din următoarele articole ale aceluiași Nou Cod Civil:

Art. 2016 - Întinderea mandatului - (1) Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare și de administrare.

(2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justitie, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie sa fie împuternicit în mod expres.

(3) Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.

Am aflat deci și diferența dintre procură specială (mandat special) și procură generală (mandat general). Persoanele care nu au calitatea de avocat sau consilier juridic vor proba deci mandatul de reprezentare general sau special, de la caz la caz, printr-un înscris autentic care va îmbrăca forma unei procuri notariale, generale sau speciale.

Același art. 85 din Noul Cod de Procedură Civilă se referă și la situația în care reprezentantul părții are calitatea de avocat sau consilier juridic. În aceste cazuri, conform alin. 3 – “împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau o persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedește prin înscris potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei.”

Legea de organizare a profesiei de avocat, ca să ne referim la această situație, este Legea nr. 51/1995 (Statutul profesiei de avocat), actualizată. Aceasta prevede la articolul 239 alin. (1) că “înscrisurile întocmite de avocat pentru organizarea activității și legitimarea sa față de terți au forța probantă deplină până la înscrierea în fals; dacă nu s-a prevazut altfel prin prezentul statut, acestea vor purta semnătura avocatului și ștampila formei de exercitare a profesiei în care își desfășoară activitatea.” Alin. (3) al aceluiași articol spune că „au caracterul actelor prevăzute la alin. (1) și următoarele înscrisuri întocmite de avocat:
a) împuternicirea avocațială (...)”.

Sub aspectul forţei probante, înscrisul autentic face credinţă despre data sa până la înscrierea în fals şi se bucură de prezumţia de validitate. Observăm că și împuternicirea avocațială se bucură de aceeași prezumție, conform legii.

Art. 108 din același Statut - (1) Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activități specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică încheiat în formă scrisă între avocat și client ori mandatarul acestuia.
(2) Forma, conținutul și efectele contractului de asistență juridică sunt stabilite prin prezentul Statut.

(3) Avocatul nu poate acționa decât în limitele contractului încheiat cu clientul său, cu excepția cazurilor prevazute de lege.

Art. 126 - (1) Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzator și formularului împuternicirii avocațiale.
(2)  În lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit sa efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.
(3) Pentru activitățile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistență juridică, acesta reprezinta un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnatură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziție în numele și pe seama clientului.

Deci, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului este prevazută în contractul de asistență juridică. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială, care poate constitui mandat special, în raport cu ceea ce este expres prevăzut în contractul CONFIDENȚIAL de asistență juridică.

Așadar, în calitate de mediator pot solicita un unic act din care sa reiasă mandatul, special sau general, de reprezentare de către avocat a clientului sau. Acest mandat este împuternicirea avocațială. Această împuternicire avocațiala se întocmește pe baza contractului de asistență juridică pe care avocatul l-a semnat cu clientul său, confidențial fata de terți, deci și față de mine, ca mediator. Dacă instanța dorește să verifice în ce măsura împuternicirea corespunde cu contractul, o poate face liniștită, însă eu, ca mediator, nu am acest drept.

Pentru semnarea contractului de mediere, pentru actele de dispoziție, pentru semnarea de tranzacții (deci și pentru semnarea acordului de mediere) este nevoie de un mandat "special", adică este necesar ca din cuprinsul procurii, în acest caz, al împuternicirii avocațiale, să rezulte clar, fără nici o îndoială, puterea de a îndeplini aceste sarcini în numele celui pe care avocatul îl reprezintă.

Prin opoziție, mandatele redactate în termeni generali, tocmai din cauza impreciziei, nu dau dreptul decat la acte de administrare.

Noțiunea de procură specială este greșit interpretată de mulți (aud că uneori și de instanțe) în sensul de procură notarială specială, deci procură autentică. Insă, special nu inseamna notarial sau autentic, nu neaparat, ci, așa cum am arătat, mandat în care se mentionează explicit termenii și limitele, mai exact ce și cât are voie să facă reprezentantul în numele celui pe care îl reprezintă.

Împuternicirea avocațială este un tip de procură, care poate fi generală sau specială în funcție de modul în care este întocmită, respectiv de modul în care reflectă termenii și limitele reprezentării.

Așadar, din punctul meu de vedere, mult invocata procura specială este înscrisul (care poate fi procură notarială, delegație reprezentare consilier juridic, împuternicire avocațială, de la caz la caz) care constată mandatul special acordat unei persoane (pentru o singură operație juridică sau pentru anumite operațiuni clar determinate).

Se naște întrebarea responsabilității mediatorului în raport cu clienții săi, în sensul că un acord de mediere obținut ca urmare a unui mandat de reprezentare prost întocmit poate duce la situația în care acel acord să fie inutilizabil, pentru că ar putea fi respins de la încuviințare de către instanță. Se poate întâmpla în situația în care mandatarul ar depăși limitele stabilite prin mandat. Am auzit situația cel puțin stranie în care un judecător a respins de la încuviințare un acord de mediere încheiat de un avocat care avea mandat din partea clientului pe care îl reprezenta în cadrul medierii să obțină în negociere suma de 5000 euro, iar el a obținut 7000. Nu aș vrea să comentez decizia instanței, însă rostul prevederilor legale din art. 2017 NCC de mai jos este să protejeze justițiabilul, nu să îl prejudicieze, așa că modul în care instanța a apreciat și a interpretat legea este discutabil, dar nu sunt eu cea în măsură să pună în discuție acest lucru. Iar mediatorul din acel caz nu avea, cu siguranță, nicio vină. El nu putea împiedica părțile să hotărască liber ce doresc, nestând în puterea lui să limiteze, să impună sau să facă recomandari de orice natură, inclusiv juridice. Banuiesc că nu și-ar fi pus oricum problema că acordul va ajunge spre încuviințare la o instanță cu vederi atât de originale...

Art. 2017 – Noul Cod Civil - Executarea mandatului – Alin (1) Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.

(2) Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului.

ART. 58 din Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare prevede:

(4) În cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum şi al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, sub sancţiunea nulităţii absolute, acordul de mediere redactat de către mediator va fi prezentat notarului public sau instanţei de judecată, pentru ca acestea, având la bază acordul de mediere, să verifice condiţiile de fond şi de formă prin procedurile prevăzute de lege şi să emită un act autentic sau o hotărâre judecătorească, după caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public sau instanţa de judecată, după caz, putându-le aduce modificările şi completările corespunzătoare cu acordul părţilor.
(4^1) Mediatorul este ţinut de obligaţiile prevăzute la alin. (4) şi în cazul în care prin acordul de mediere se constituie, se modifică sau se stinge orice drept real imobiliar.
(5) Obligaţia prevăzută la alin. (4) se aplică în toate situaţiile în care legea impune, sub sancţiunea nulităţii, îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

Concluzia ar fi că dacă există vreun pericol de îndepartat, dacă avocatul și-a depășit mandatul sau nu au fost îndeplinite anumite condiții de fond și formă pe care instanța le consideră imperative conform legii, aceasta are posibilitatea să sancționeze sau să corecteze aceste lucruri. Preferabil este să le corecteze, după cum spune legea, chiar dacă uneori instanța nu prea are disponibilitatea să se complice și preferă sa sancționeze. Mediatorului nu i se pot imputa aspecte pe care el, tot conform legii, nu are posibilitatea de a le verifica, nici de a le pretinde, nici de a le sancționa.

 

Pentru a lămuri un alt subiect de controverse, pentru reprezentarea clientului în cadrul ședinței de informare nu este necesară, din punctul meu de vedere, o procură specială, ci doar una generală, întrucât legea prevede clar care sunt situațiile în care este necesară procura specială, respectiv semnarea contractului de mediere (lucru care nu se întâmplă neapărat la finalul ședinței de informare, ci poate avea loc și la o dată ulterioară), respectiv încheierea de acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, obligarea prin cambii sau bilete la ordin ori intentarea unor acțiuni în justitie, precum și încheierea oricăror alte acte de dispoziție. Atâta timp cât informarea se rezumă la asimilarea unor informații legate de mediere, fără a proceda pe loc la acceptarea procedurii și fără a semna contractul de mediere, procura specială nu se justifică. Poate fi însă util ca avocatul să dețină un astfel de mandat, pentru a se putea trece direct la semnarea contractului de mediere, dacă procedura este agreată, fără a mai fi nevoie de încă o întâlnire în acest scop. Mediatorul ar trebui să prevină părțile asupra acestui aspect anterior ședinței de informare, în așa fel încât acestea să decidă ce variantă preferă sa adopte, evident doar în cazul în care ar fi reprezentați în cadrul procedurii. Desigur însă că eu, ca mediator, aș prefera să am clienții asistați de avocat în cadrul informării sau medierii, iar nu reprezentați, însă nu sunt eu cea care decide acest lucru.

În concluzie, avocații vor proba mandatul de reprezentare așa cum o fac și în fața instanței – prin împuternicire avocațială, întocmită conform rigorilor propriei lor profesii. Este bine ca mediatorul să le precizeze, pentru a fi împăcat cu sine, condițiile pe care împuternicirea avocațială trebuie să le îndeplinească spre a funcționa ca și mandat special, dacă este cazul unui mandat special.  Este bine ca mediatorul să cunoască ce tip de mandat este necesar pentru diferitele situații, însă nu cred că mediatorul poate face altceva decât să lăse avocații să-și asume responsabilitatea întocmirii corecte a împuternicii, pentru că ei au această responsabilitate față de clienții lor.

Irina Comeagă - Mediator sector 1

MEDIATORUL ȘI ROLUL SĂU

Se pare că originea cuvântului “mediator” se află în limba latină târzie, în jurul anului 1300 -   mediatorem - "cel care mediază", respectiv  mediatus -  "a interveni, a media," de asemenea "a fi sau a împărți la mijloc" sau medius - "de mijloc". Inițial, termenul se referea la Hristos, care,  în teologia creștină "mediază" între Dumnezeu și om.

Termenul, însemnând "cel care intervine între două părți aflate în dispută", este atestat deci prima dată în secolul al XIV-lea. Definiția mediatorului privește deci o persoană care intervine între două părți care sunt în contradicție, cu scopul de a le împaca. Cuvântul nu se găsește în Vechiul Testament, dar ideea se regăsește în Noul Testament, în cuvântul "arbitru". Acest cuvânt este folosit în Noul Testament pentru a desemna pur și simplu un mijlocitor, un ambasador, o persoană care acționează ca un mediu de comunicare între două părți. În acest sens, Moise este numit “mediator în Galia”.

Îl regăsim peste secole în diverse contexte, însă care este definiția modernă a mediatorului? Un mediator este un profesionist care rezolvă sau contribuie la rezolvarea conflictelor.

Definiția dată de lege în România este strâns legată de definiția medierii: “medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.”

Deci mediatorul român este un specialist autorizat pentru a desfășura o astfel de activitate, după ce a parcurs un curs de formare în aceasta profesie și sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții de studii, capacitate de exercițiu, reputație și cazier, vechime în muncă sau stare de sănătate. Mediatorii autorizați și activi pot fi regăsiți în Tabloul Mediatorilor Autorizați actualizat și publicat pe pagina web a Consiliului de Mediere, dar și în baza demersurilor pe care aceștia le fac sub diferite forme permise de lege pentru a-și face cunoscute activitatea și serviciile – broșuri, panouri în instanțe, pagini web, pagini de Facebook, publicarea profilului pe diverse site-uri de specialitate etc. Sursa oficială și autorizată rămâne, măcar pentru verificarea status-ului unor anumiți mediatori, Tabloul arătat mai sus. Mediatorii provin dintr-o gamă largă de medii. Calitatea de mediator nu presupune o anumită specializare, respectiv studii juridice, de exemplu, ci doar studii superioare, pentru că medierea nu este o activitate de natură juridică. Veți întâlni mediatori juriști, dar și medici, economiști, psihologi, ingineri, etc.

Mediatorii oferă o alternativă de soluționare a litigiilor, o metodă amiabilă de rezolvare a unei game largi de dezacorduri.

Procedura clasică, fără referire la cea presupusă de obligativitatea legală a informării privind avantajele medierii, presupune că un mediator este contactat atunci când ambele părți implicate într-o neînțelegere sunt de acord că vor să evite instanța de judecată, dar au nevoie de un terț independent pentru a le ajuta să rezolve problema. Ambele părți semnează un contract scris cu mediatorul, prin care se angajează la o anumită conduită în cadrul procedurii, stabilesc mandatul mediatorului, cu indicarea conflictului pe care doresc să-l rezove cu ajutorul său, se angajează să îi achite un anumit onorariu pentru serviciile sale și să îi respecte rolul de “conducător al procesului”, stabilesc drepturile și obligațiile tuturor celor implicați, se angajează să respecte confidențialitatea procedurii și să o finalizeze prin semnarea unui proces-verbal de închidere a medierii etc.

Mediatorul programează o primă întâlnire, într-un loc neutru, de obicei biroul său, și determină cine ar trebui să participe. O serie de întâlniri (sau doar una) se desfășoară pentru a discuta despre dorințele și interesele părților, despre opțiunile pe care acestea le iau în calcul, despre rezultatul final dorit de ele, în așa fel încât, pas cu pas, să se ajungă la negocierea unui acord al acestora, numit acord de mediere. Rolul mediatorului este acela de a le ajuta să își mențină concentrarea asupra acestor probleme pe întregul parcurs al  procedurii.

Mediatorul, în acord cu părțile, trebuie să stabilească regulile de bază ale discuției înainte de a începe procesul de mediere propriu-zis. Acestea sunt deosebit de importante, deoarece stabilesc și identifică comportamentele așteptate ale tuturor părților. Regulile de bază dau tonul pentru o conversație productivă și creează premisele rezolvării conflictului.

Tehnica și abordarea mediatorilor, precum și a aceluiași mediator, variază de la caz la caz. În general, medierea începe cu o ședință comună, cu toate părțile prezente pentru a discuta problemele față în față. Mediatorul va putea organiza apoi sesiuni separate private cu fiecare parte, vorbind mai în detaliu cu privire la pozițiile fiecăreia. Mediatorul nu va dezvălui informațiile obținute în sesiunile private. Ceea ce se comunică către cealaltă parte depinde de dorința părții cu care s-a făcut sesiunea privată și de regulile de confidențialitate care au fost stabilite în prealabil de către toate părțile.

Mediatorul va folosi sesiunile private pentru schimbul de mesaje între părți, în condițiile agreate cu acestea, pentru clarificările de poziție, pentru a transmite întrebări și propuneri pentru fiecare parte. Mediatorul folosește, de asemenea, sesiunile private pentru a facilita negocierile, prin transmiterea de oferte și contraoferte între părți. De-a lungul acestui proces, mediatorul trebuie să mențină confidențialitatea și neutralitatea, să se abțină de la a da sfaturi și să se concentreze exclusiv în privința facilitării comunicării.

Rolul principal al mediatorului este de a media dintr-o poziție de imparțialitate, neavând un interes propriu în rezultatul conflictului dintre părți. Mediatorii nu au o miză în rezultatul medierii.  Ca urmare, părțile pot fi sigure că, atunci când se alege un mediator, imparțialitatea va fi asigurată.

O altă latură importantă a rolului mediatorului este de a asculta activ și de a ajuta părțile să identifice cauzele profunde ale conflictului și modul în care ar dori să îl rezolve sau să îl gestioneze. Acordurile și rezultatele sunt însă decise exclusiv de către părți.

Mediatorul împarte cu părțile responsabilitatea privind protejarea și păstrarea confidențialității procesului. Această obligație constituie un principiu fundamental al procedurii și nu are limită în timp. Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau cu actele de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale el poate fi audiat ca martor numai în cazul în care are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi, dacă este cazul, a celorlalte persoane interesate.

Mediatorul nu acționează ca reprezentant sau avocat al vreuneia dintre părți. El este un profesionist independent angajat în procesul de rezolvare a problemei acestora. Mediatorul lucrează cu părțile pentru a găsi soluții la această problemă, dar lucrează în egală măsură cu și pentru ambele părți.

Mediatorul este ales de părți pentru a acționa ca un facilitator neutru, pentru a le ajuta și ghida în obținerea unei rezoluții. Mediatorul lucrează pentru a direcționa fiecare parte să se concentreze pe problemele critice ale cauzei, astfel încât acestea să poată crea opțiuni pentru rezolvare. Mediatorul nu va decide cine are sau nu dreptate în dispută. Mediatorul nu va obliga părțile să ajungă la un acord. Mediatorul nu va da sfaturi părților cu privire la cea mai bună alegere în direcția rezolvării. De asemenea,  mediatorul nu va oferi evaluări ale cazului. Rolul mediatorului este acela de a rămâne obiectiv în vizualizarea situației de fapt și de a facilita dialogul.

Rolul mediatorului este de a reduce obstacolele de comunicare, de a ajuta la identificarea problemelor, explorarea alternativelor și de a facilita acordul voluntar privind soluționarea conflictului. În final, însă, autoritatea de decizie aparține exclusiv părților.

Sarcina mediatorului este de a ajuta părțile să ajungă la propria lor rezoluție. Mediatorul nu poate negocia în numele participanților, nu le poate da sfaturi juridice, însă va încuraja părțile să consulte cu un avocat la alegere în timpul medierii, dacă va fi nevoie de opinii de specialitate.

Deciziile din timpul medierii urmează să fie luate de către participanți. Mediatorul este responsabil pentru asistarea acestora, în vederea luării deciziilor în mod voluntar și în deplină cunoștință de cauză, protejând în același timp dreptul lor de a auto-determinare.

Mediatorul nu poate constrânge sau influența participanții să ia o decizie sau să participe la o mediere, dacă aceșia nu doresc. În cazul în care, din orice motiv, o parte nu este în măsură să-și exercite în mod liber dreptul de auto-determinare, mediatorul trebuie să anuleze sau să amâne medierea.

Mediatorul trebuie să promoveze conștientizarea intereselor persoanelor care nu sunt reprezentate la mediere, dar care ar putea fi afectate de acordurile actuale sau potențiale ale participanților. De exemplu, interesele copiilor, bunicilor sau ale altor persoane pot fi afectate de acordurile încheiate în domeniul medierii. Cu toate acestea, mediatorul trebuie să respecte în continuare dreptul părților prezente de a lua propriile decizii.

Dacă mediatorul consideră că o parte nu înțelege sau aprecia modul în care un acord poate afecta în mod negativ drepturile sau obligațiile legale, mediatorul trebuie să informeze partea asupra dreptului său de a solicita consiliere juridică independentă.

Mediatorul nu poate oferi opinii personale sau profesionale destinate a constrânge părțile să decidă în conflictul lor sau a conduce spre o anume rezoluție. Mediatorul nu poate oferi o opinie personală sau profesională cu privire la modul în care instanța de judecată ar putea rezolva litigiul.

Mediatorul trebuie să-și mențină imparțialitatea pe parcursul medierii. Imparțialitatea înseamnă lipsa oricărui favoritism sau a părtinirii în cuvânt sau acțiune și presupune angajamentul de a ajuta toate părțile și nu o singură persoană. Mediatorul trebuie să fie răbdător, empatic, demn și politicos în timpul medierii. El trebuie să promoveze respectul reciproc între participanții la mediere pe tot parcursul procesului și să încurajeze participanții să se comporte într-o manieră non-contradictorie și cooperantă.

Mediatorul trebuie să se abțină de la a media o problemă care prezintă un conflict clar de interese. Un conflict de interese apare atunci când o anumită relație între mediator și participanții sau obiectul litigiului compromite sau pare să compromită imparțialitatea mediatorului.

În cazul în care părțile ajung la un acord, mediatorul poate lucra cu acestea la elaborarea termenilor și condițiilor înțelegerii lor. Acest lucru prespune redactarea acordului, în termenii doriți și agreați de părți, eventual formulați într-o manieră ușor mai formalistă, dacă este cazul. Mediatorul ar trebui să țină cont de condițiile de formă pe care anumite tipuri de acorduri de mediere trebuie să le îndeplinească, punându-le în vedere acest lucru părților, în cazul în care acestea nu beneficiază de consiliere juridică în cadrul medierii. În unele cazuri, rolul mediatorului ar putea continua după medierea programată, prin oferirea sprijinului în parcurgerea eventualelor formalități ulterioare  în legătură cu acordul de mediere, respectiv autentificarea notarială sau încuviințarea acestuia de către instanță. În anumite cazuri, prevăzute de lege, el trebuie să transmită către instanța de judecată acordul de mediere și procesul-verbal de închidere a medierii. De-a lungul acestui proces, normele de confidențialitate vor rămâne în vigoare. De asemenea, mediatorul nu poate fi chemat să depună mărturie cu privire la ceea ce s-a spus pe durata medierii.

Pentru a concluziona, rolul mediatorului este de a face orice și tot ce este necesar pentru a ajuta părțile să ajungă la un acord. În atingerea acestui scop, mediatorul poate juca oricare sau toate dintre următoarele roluri:

1. Organizator

Mediatorul poate ajuta în contactarea celeilalte părți  în vederea  unei  întâlniri introductive, de informare a ambelor părți cu privire la procedura medierii, făcând ceea ce se numește pre-mediere.

2. Educator

Mediatorul educă părțile cu privire la procesul de mediere, ca alternativă amiabilă de soluționare a conflictelor, asupra modalității de desfășurare a acesteia, a drepturilor și obligațiilor părților, a regulilor procedurii, a beneficiilor sale, a efectelor juridice ale unui eventual acord de mediere etc.

     3. Facilitator în comunicare

Mediatorul încearcă să se asigure că fiecare parte este pe deplin auzită în procesul de mediere, altfel spus că părțile reușesc să facă acel schimb de informații, opinii și dorințe, esențial pentru ajungerea la un acord, în deplin echilibru.

4. "Translator"

Atunci când este necesar, mediatorul poate ajuta prin reformularea sau reîncadrarea comunicării, astfel încât mesajele transmise reciproc de părți să fie mai bine înțelese și primite.

     5. Factor de sondare  și decantare

Mediatorul sondează problemele și ajută la clarificarea lor,  pentru a se asigura că participanții au o înțelegere deplină a tuturor aspectelor.

6. Consilier și conducător al  procesului de mediere

Mediatorul are sarcina de a sugera și alege procedurile și tehnicile menite a duce la progrese în cadrul discuțiilor, care pot include organizarea de sesiuni separate, consultarea cu un consilier juridic extern și consultări cu experți de diferite specializări.

      7. Avocat al diavolului

Mediatorul poate juca uneori sarcina de „avocat al diavolului” (a se intrepreta sub rezerva exprimării figurate) cu una sau ambele părți, cu privire la caracterul practic al soluțiilor pe care acestea le au în vedere sau cu privire la măsura în care anumite opțiuni sunt în concordanță cu obiectivele declarate ale participanților, respectiv cu interesele și intențiile pozitive ale acestora. Altfel spus, acest rol se circumscrie aceluia de facilitator menit să păstreze permanent echilibrul între părți, în așa fel încât rezultatul medierii să nu prejudicieze niciun dintre părți.

8. Catalizator

Prin oferirea unor opțiuni de luat în calcul, relevarea unor noi perspective și oferirea unor puncte de referință pentru analiză, mediatorul servește ca un stimulent pentru ca părțile să poată ajunge la un acord.

9. Persoană responsabilă cu detaliile

Mediatorul gestionează și ține evidența tuturor informațiilor necesare,  redactează acordul părților și poate ajuta părțile să îl pună în aplicare.

Rolul mediatorului nu este simplu, deși mulți îl pot considera astfel. E nevoie de multă răbdare, empatie, capacitate de raportare la diferite tipuri umane, cu diferite grade de înțelegere, e nevoie de perseverență, rezistență fizică și psihică, abilități sociale și psihologice. Însă este una dintre profesiile pe care, dacă ai apucat să o practici, nu ai cum să nu o iubești, lucru care face totul să pară mai ușor. În prezent, în România, mediatorul are de luptat mult cu prejudecățile, cu inducerea unei false perspective asupra acestei profesii, cu lipsa de respect a multor persoane, începând de la cei care îi calcă pragul ca și „clienți la informare” și continuând, mult mai grav, cu diverșii profesioniși în drept. Nu se poate generaliza o astfel de situație, însă ea există și nu poate fi nici ignorată. Rămîne să ne caștigăm prin rezultate, seriozitate și profesionalism locul pe care îl merităm, între celelalte profesii liberale, la fel de nobile și de frumoase. Cei dintre noi care vor reuși să reziste, cei dintre noi care vor apuca să practice, în mod real. De dorit ne dorim toți, din tot sufletul.

Irina COMEAGĂ - Mediator sector 1